Großschenk (g),
Nagysink (m), Magnum Propinatorium Chenk
Transformările structurale prin care a trecut societatea
europeană în secolul al XII-lea precum şi contextul favorabil internaţional au
fost cauzele emigrării unor grupuri de nobili mici şi mijlocii, orăşeni
dezavantajaţi, familii de ţărani, toate acestea la invitaţia regalităţii
maghiare. Aceasta aştepta de la colonişti întărirea şi apărarea graniţelor
precum şi a puterii centrale, cămării regale îi plăteau un impozit anual de 500
de mărci maghiare din argint, trebuiau să acorde găzduire regelui de trei ori
pe an, în caz de război trebuiau să dea 500 de soldaţi pentru interiorul ţării
şi o sută dincolo de graniţe. În schimbul acestora puteau să practice liber
negoţul pe întreg teritoriul statului, beneficiau de privilegiile acordate de regii
maghiari, privilegii date ,,mai întâi pe grupe”, până în momentul în
care din punct de vedere al dreptului public, saşii ardeleni vor fi trataţi ca Universitatis nationes Saxonicae, adică
un ,,corp politic unic”.
Primele grupuri de colonişti stabiliţi în Transilvania au
fost flamanzii, urmaţi timp de un secol şi jumătate de grupuri numeroase venite
din regiunea Rinului şi Moselei, populaţia germană crescând în mod considerabil
iar teritoriul deţinut de ea s-a extins mereu în ciuda pierderilor cauzate de
invazia tătară. În documentele de dinainte, cât şi în cele de după 1200, ei
sunt numiţi teutonici, flandrenses şi latini.
O caracteristică a aşezărilor germane din Transilvania a
fost împărţirea pământului după sistemul sesiei flamande, ogoarele fiind
amplasate în afara localităţii, fapt care va influenţa şi organizarea
ulterioară a satelor săseşti în sistemul de întrajutorare al vecinătăţilor.
Prin această formă de construcţie a satului au luat naştere casele construite
în jurul unei străzi sau în jurul unei pieţe centrale.
Punctul central al colonizării a fost începând din
secolul al XII-lea Sibiul, unde potrivit unui document din 1196, în intervalul
1188–1191 a luat fiinţă prepositura Cibiniensis. Acesteia i s-au subordonat
capitlurile bisericeşti din Sibiu, Nocrich şi Cincu. Împreună au format
provincia Sibiului, de unde a continuat colonizarea spre vest, spre Sebeş, şi
spre est, pe Olt în sus, până la Rupea şi Drăuşeni.
Unele dintre bisericile construite de aceste comunităţi,
prin mărimea lor se pare că încă de la început au fost gândite să depăşească
cadrul localităţii căreia îi aparţineau. Exemple de asemenea bazilici sunt la
Sebeş (fosta bazilică cu trei nave avea o lungime de 44,20 m), Cisnădie (45 m),
Braşov-Bartolomeu (56,5 m), Cincu (46,5 m). Luând în calcul aceste dimensiuni
precum şi fineţea detaliilor sculptate în piatră: o friză de arce semicirculare
în jurul turnului, amintind de o friză similară de la catedrala din Alba Iulia,
portalul de vest – din păcate, grav deteriorat, se poate presupune că în cadrul
primei etape de colonizare a Văii Oltului, localitatea Cincu a fost gândită
dintru început ca reşedinţă a Scaunului omonim.
După jumătatea secolului al XII-lea primii dintre
colonişti întemeiază între râul Hârtibaciu şi Olt aşezarea Cincul Mare,
localitatea devenind curând „Scaunul de Schenk“ (p. m. d. 1329) care cuprindea
22 de localităţi printre care Veseud, Agnita, Stejărişu, Iacobeni, Dealul Frumos, Merghindeal,
Noiştat, Bărcuţ, Rodbav, Bruiu, Gherdeal,
Moşna etc.
Denumirea de Schenk posibil să provină din săsescul
„Schink“
– cârciumă, din 1474 localitatea este numită „oppidum“ (târg), primind în 1586
dreptul de a ţine târg săptămânal şi două iarmaroace anual. Scaunul de Cincu
devine
reşedinţă a judelui regal, regele Matia Corvin permiţând ca jumătate din
locuitorii apţi de luptă în caz de război să rămână să apere fortificaţia, un
drept asemănător primind înainte cei din Agnita.
Biserica cu hramul Sfintei Fecioare Maria este construită
în prima jumătate a sec. al XIII-lea, fiind probabil cea mai mare bazilică
romanică existentă într-o aşezare de sat săsească, ridicată pe o terasă care se
înalţă cu aproximativ 20 de metri deasupra localităţii actuale.
Este o bazilică romanică cu 3 nave şi turn clopotniţă
deasupra capătului de apus al navei centrale, dar şi cu o soluţie constructivă unică pentru
Transilvania două turnuri care flanchează la est navele laterale, turnuri care,
în decursul timpului, au fost demolate până la nivelul acoperişului. Victor
Roth (Der Thomasaltar in der evangelischen Kirche zu Grosschenk) şi Halavats
Gyula trasează construcţia edificiului în prima parte a sec XIII, Walter
Horvath (Siebenburgisch-sachsische Kirchenburgen) şi George Oprescu
(Bisericile-cetăţi ale saşilor din Ardeal) menţioneză că edificarea s-ar fi
petrecut la cumpăna sec. XII, Erhart Antoni în Die Grosschenker Kirchenburg
pledează pentru o datare în perioada 1200-1241, aşa încât până la invazia
mongolă edificiul ar fi fost în mare parte finalizat. Nava centrală cu o
înălţime de 12 m este de două ori mai înaltă decât fiecare dintre navele
laterale. Modificarea
construcţiei şi fortificarea bazilicii în primul sfert al secolului XVI a
schimbat în mare măsură înfăţişarea ei iniţială
aceasta putând fi reconstituită cu ajutorul numeroaselor indicaţii,
între care materialele de construcţie diferite, în prima etapă fiind folosită
piatra de carieră, iar la fortificare exclusiv cărămida.
Cinci perechi de stâlpi dreptunghiulari
poartă şase arcade semicirculare, ce despart nava centrală de colaterale, acestea continuând şi în dreptul turnului clopotniţă pe
intradosul arcadelor existând o cornişă din placă dreptunghiulară şi dusină la
naşterea arcurilor. Deasupra celei de-a doua arcade sudice a navei principale
se păstrează singura fereastră biforă de factură romanică, despărţită fiind de
o colonetă cu capitel a cărei înălţime era de 17 cm şi 15 cm lăţime.
Decoraţiile se încadrează în stilul romanic târziu iar volutele prezintă
asemănări stilistice cu decoraţiile portalului de vest de la Cisnădioara.
Ferestrele bifore, 12 la număr corespundeau arcadelor navelor laterale şi au
fost îndepărtate fie în perioada anilor 1522-1526 când biserica a fost supusă
modificărilor gotice, fie în sec. XVIII cu ocazia construirii celor două balcoane
ale colateralelor, folosite ca spaţiu de şedere a tineretului
Din pilonii centrali delimitată de
imposte (bloc de piatră care sprijină un arc, o boltă) se deschidea către
peretele exterior o boltă în cruce, astăzi păstrată doar în colaterala nordică.
Începutul fortificării bazilicii poate fi pus în legătură cu o indulgenţă
papală acordată bisericii Fecioarei Maria din Cincul Mare, locuitorii au
procurat probabil mijloacele necesare construcţiilor ce s-au terminat prin 1522
— dată menţionată într-o inscripţie din cor ca: „Alte Zahl" (dată veche).
În această perioadă biserica cunoaşte modificări
substanţiale, tavanul de lemn al navei care reprezenta după
perfecţionarea armelor de foc un permanent pericol a fost înlocuit printr-o
boltă în leagăn cu reţea de nervuri din teracotă situată mai jos decât
ferestrele romanice din navă, tăindu-se ferestrele gotice de pe latura sudică. În faţa pilonilor arcadelor semicirculare au fost
construiţi pilaştrii care se îngustează în zona superioară din care pornesc
nervurile boltei stelate. Când s-a trecut la boltire, absida romanică a fost
dărâmată până la bază urmând construcţia unei abside cu 5 laturi pe vechea
fundaţie romanică. Corul a fost înzestrat cu o boltă asemănătoare navei
principale, în sistem stelat, sprijinită fiind pe console, a primit o galerie
de apărare acoperită, sprijinită pe contraforţi, în partea superioară
creându-se arcuri prin care putea fi turnată apă încinsă sau smoală.
Şi sub balconul orgii se găseşte o boltă cu nervuri din
teracotă (lut). Pe bolta navei centrale se observă o inscripţie (HUIUS
STRUCTURE MAFUERUNT WALENTINUS DELLENDORFFER ET IOANNES KACENDORFFER 1526) – (din
Caţa adică), fiind una dintre puţinele menţiuni ale meşterilor ce au construit
bolţile bisericilor din Transilvania. În peretele de nord al corului se
realizează un tabernacol nişă cu decoraţie gotică târzie.
Se pare că în 1522 au fost începute lucrările de fortificare
a bisericii, zidurile exterioare existând deja. În această perioadă s-a înălţat
şi turnul de vest cu încă un etaj prilej cu care ar fi putut fi înzestrat şi cu
o galerie de apărare. Se presupune că tot în acest an portalul vestic a fost
zidit pentru sporirea siguranţei, intrarea fiind direcţionată spre portalul
nordic şi sudic. Portalul de vest se păstrează astăzi doar în formă fragmentară
(recondiţionat în anul 1970, ocazie cu care s-au redescoperit trei capiteluri).
Primul capitel de pe partea sudică prezintă o decoraţie cu model de frunză şi
un coş, modelul cu coş fiind regăsit şi la biserica din Rodbav în cadrul
decoraţiilor portalului de vest. Modelul tip frunză se regăseşte în variantă
asemănătoare şi la biserica din Cisnădie, făcând parte din aceeaşi tipologie.
Al doilea capitel sudic prezintă un ornament în relief constituit dintr-un vas
din care se înalţă o plantă. Portalul denotă similitudini cu cele din Cisnădie
şi Cisnădioara.
Turnul de vest, care avea şi funcţia de donjon, are
latura de 11,6m, grosimea medie a zidului este de 3m, având la parter o hală
deschisă către cele 3 nave. Avea 5 etaje, din zona colateralelor, în grosimea
zidului vestic, două scări înguste urcau până la primul nivel, astăzi fiind
zidite în zona inferioară. Al doilea nivel deţinea şi el un balcon vestic boltit
din perioada romanică. Pe exterior la nivelul celui de-al doilea cat, turnul
era decorat cu o friză cu arcatură romanică, unită cu lesene, (profil vertical
folosit pentru structurarea faţadelor bisericilor romanice, fiind unite în
partea superioară de frize cu arcaturi) pe partea sudică această friză
păstrându-se încă.
imag. dupa Hermann Fabini,
Universul
cetăţilor bisericeşti din Transilvania;
O paralelă în ceea ce priveşte modul de decorare a
turnului din Cincu, este turnul de sud din Drăuşeni, acelaşi motiv fiind întâlnit
şi pe absidele domului din Alba Iulia şi într-o perioadă mai târzie la corul
bisericii Bartolomeu din Braşov.
Turnul a fost gândit de
la început ca clopotniţă şi a fost înzestrat cu un acoperiş piramidal
scund. La nivelul 5, orificii acustice permit transmiterea sunetului
clopotelor, deasupra aflându-se mecanismul ceasului. Acoperişul ascuţit al
turnului este prevăzut cu 4 turnuleţe în colţuri. În partea de E a
colateralelor se găsesc urme a 2 turnuri iniţial cu două sau trei etaje, a
cărui spaţiu de la parter a fost folosit probabil ca şi capele, turnuri care au
fost demolate până la nivelul acoperişului actual. Nivelurile inferioare ale
acestor turnuri sunt boltite în cruce. La turnul de V se adaugă încă un nivel
cu drum de strajă. Alte turnuri care amintesc de cele din Cisnădie şi Cincu se
află la Cristian, Avrig, Săcădate, Şomartin şi Hozman.
Biserica era împrejmuită cu două ziduri de apărare, având
9 turnuri de apărare, 5 dispuse pe aliniamentul primei centuri, în vreme ce
celelalte pe a doua centură. Astăzi se mai păstrează doar în partea sud-vestică
turnul ce a împlinit rolul de primăria veche, cele două caturi superioare ale clădirii au fost folosite în sec. XIX drept
încăperi pentru şcoală şi locuinţe. Fortificaţiile
din jurul bisericii au fost distruse după 1894.
Ca inventar, în biserică se află piatra funerară
sculptată a preotului Paul Whonnerr, decedat la 20 martie 1639. În peretele
nordic al corului se află o nişă sacramentală (tabernacol) aparţinând sec. XVI,
închisă cu un grilaj compus, a cărei uşiţe sunt decorate cu trandafiri şi crini
având în partea centrală un arc frânt care se înalţă într-un fleuron.
În 1722, Madona cu
Pruncul de la un altar de dinainte de Reformă este donat guvernatorului
Transilvaniei, Sigismund Kornis. Actualul altar reprezentând Necredinţa Apostolului Toma, a lui
Vincencius din Sibiu, altar pictat iniţial pentru comunitatea din Moşna, este
cumpărat de la aceştia cu suma de 35 de guldeni. Astăzi, sub acest panou se găseşte o predelă
mai veche cu
Adoraţia Magilor, iar deasupra sa o lunetă cu reprezentarea Sfântului Cristofor. Altarul este
completat de 5 medalioane şi vrejuri de factură baroc, realizate în sec. al
XVIII-lea, atunci când acesta a fost adus în biserică. În cor se păstrează
strane gotice târzii. Amvonul renascentist, datând din 1649, este bogat decorat
cu reliefuri din lemn. Cristelniţa, cutia milei, stranele breslelor şi
epitafurile sunt de factură barocă. Orga clasicistă a fost ridicată în 1905.
Epitaf
Deosebit de interesante sunt lăzile numite „Stollentruhen”, care s-au păstrat la
Brădeni, Movile şi Cincu. Aceste lăzi, lucrate destul de grosier, dar dăltuite
şi pictate cu măiestrie, sunt piese de mobilier specifice cetăţilor bisericeşti
din Valea Hârtibaciului şi zonei Târnavelor, şi au servit mai ales pentru
păstrarea pieselor de îmbrăcăminte, dar şi a alimentelor.
Cel mai vechi document în care este atestată existenţa
unei orgi la Sibiu, este datat 1330, iar magistrul Valentin Kraus din
Braşov aminteşte, într-o scrisoare adresată umanistului vienez Conrad Celtes
(1499), de o orgă în localitate ce nu are egal. La Sighişoara, orga este
amintită în 1511, iar la Biertan, în 1526. În 1568, la Bistriţa, vechea orgă a
fost înlocuită cu una nouă, compusă din mai multe subansambluri, biserica din
Hosman fiind înzestrată în 1594 cu un asemenea instrument, apoi Cincu, în 1616,
Merghindealul, în 1618, Moşna, în 1650, iar Bălcaciu, în 1681. Dar, cele mai
multe localităţi au primit orgi abia la cumpăna dintre veacul al XVII-lea cu
cel de-al XVIII-lea.
Adrian Stoia
Bibliografie:
Hermann Fabini, Universul
cetăţilor bisericeşti din Transilvania;
Erhart Antoni, Die Grosschenker Kirchenburg;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu